Ma gandesc la faptul ca noi oamenii nu ne vom gasi niciodata fericirea, doar avem impresia asta, iar cand apare scanteia care ne-ar da impuls in fericire, atunci constati ca fericirea care a aparut, a venit doar pentru dezvoltarea ei... tu ii esti doar un suport, o schela imbracata intr-o putere pe care trebuie sa o arati neincetat chiar daca sunt momente in care simti ca te-a parasit orice fel de putere.
Ce-a mai ramas atunci de facut pentru noi ca sa primim macar jumatate din fericirea pe care o oferim prin dragoste? Sau vom trai pe pamantul acesta doar cuprinsi de fiorul singuratatii fara ca niciodata sa nu ne simtim impliniti? Oare asa e viata aici? Iar daca vom invinge singuratatea, vom capata vesnic afectiunea directa a Lui Dumnezeu?
Poate suntem prea limitati...desi nu cred in limitat. In imaginatie poti invinge limitatul. Poti vedea ce fapte constructive am realiza daca am proiecta imaginatia in realitate? Poate ca sunt prea multe intrebari...oare cine mi va iubi inima, ma va intelege si ma va ajuta sa le inteleg, macar putin?
Poate ca e prea departe...Sau poate e chiar aici...
